Ani la rândul am fost o femeie care lua decizii „bune”, logice, de bun-simț, raționale. Gândite de 14 ori și discutate cu 3 prietene, 2 cărți de psihologie și un preot. Decizii „corecte” – dar nu pentru mine.
Mă trezeam dimineața cu inima grea și stomacul strâns, dar continuam. Pentru că așa trebuia, pentru că „așa e bine”, pentru că „nu poți face mereu ce simți”, pentru că „viața nu e despre fericire”. Asta mi se spusese. Asta învățasem. Așa trăiam.
Am învățat să-mi ignor inima cam pe când am învățat să spun „mulțumesc” în timp ce mă pierdeam.
Nu știu exact când am început să nu mă mai aud. Poate când am acceptat prima oară o relație care mă secătuia. Poate când am zis „da” la ceva ce voiam să refuz. Poate când am lăsat pe altcineva să-mi spună ce-i mai bine pentru copilul meu, pentru corpul meu, pentru sufletul meu. Sau poate când, după o zi grea, am plâns în baie și mi-am spus:
"– Taci, n-are rost. Trebuie să mergi mai departe."
Am mers. Dar nu mai eram cu mine. Apoi, într-o zi, mi-a vorbit corpul. Dar nu cu cuvinte. Ci cu insomnii, cu o oboseală care nu trecea nici după 12 ore de somn, cu o presiune în piept care nu avea nicio explicație medicală, cu un dor nedefinit, de parcă îmi lipsea o parte din mine.
Într-o noapte, cu fața în perna udă de lacrimi, am întrebat în gând:
– Unde ești, Doamne? De ce simt că mă pierd?
Și atunci, din tăcerea aceea adâncă, mi-a venit un răspuns duios, ca o bătaie ușoară în piept:
– Eu sunt aici. Tu nu mai ești cu tine.
A fost primul moment în care mi-am dat voie să aud. Să aud inima. Nu logica. Nu frica. Nu rușinea.
Așa am început să-mi ascult intuiția. Nu, nu s-a auzit ca o voce fermă, sigură, care-mi spunea exact ce să fac. S-a simțit ca o senzație de ușurare. Ca și cum, pentru o clipă, cineva îmi luase o povară de pe umeri. Ca un „da” cald, care nu avea nevoie de explicații.
Am început să observ:
- că unele persoane mă obosesc, chiar dacă sunt politicoase.
- că unele locuri mă apasă, chiar dacă sunt „de vis”.
- că unele propuneri îmi dau un nod în gât, chiar dacă sunt „oportunități”.
Și am început să spun nu. Să aleg altfel. Să mă întorc la mine.
Și nu, n-a fost ușor. La început am avut senzația că o să rămân singură. Că nu o să fiu înțeleasă. Că o să fiu judecată că am „dat cu piciorul” în ceva ce părea „bine”. Și am fost. Judecată. Uneori chiar și de mine însămi. Dar știi ce? În același timp… am început să mă simt vie. Nu liniștită tot timpul, dar adevărată. Am început să râd din toată inima. Să mă bucur de lucruri mici. Să plâng fără rușine. Să dorm mai bine. Să mă simt... acasă. În mine.
Intuiția mea e ca o prietenă bună: nu ridică vocea, nu se bagă peste mine, dar e acolo. Și când mă opresc, când respir și o întreb sincer:
– Ce am eu nevoie cu adevărat acum? Ea răspunde, întotdeauna.
Uneori răspunde prin liniște. Alteori printr-un gând care mă face să zâmbesc. Alteori printr-o durere în piept care-mi zice: „nu e bine aici, pleacă”.
Am învățat s-o ascult. Cu frică. Cu îndoieli. Dar cu încredere tot mai mare.
Așa că dacă și tu simți că te-ai pierdut…
…că trăiești pe pilot automat, că ești mereu obosită, că simți ceva dar nu știi ce…
Oprește-te. Pune-ți o mână pe piept. Respiră. Și întreabă:
– Ce știu deja, dar nu-mi dau voie să simt?
Și poate, ca și mine, o să-ți răspundă ceva din adânc: un adevăr pe care îl știi de mult, dar pe care n-ai avut voie să-l recunoști.Până acum.
PS: Încă îmi mai scap uneori printre gânduri și frici. Dar acum știu cum să mă întorc.
Nu e magie. E iubire de sine.
Și uite că se învață.
Comentarii
Trimiteți un comentariu